Pana atunci: probe mobra!

Pana atunci, adica pana plecam. Hai ca deja s-a laudat vulpoiul cu noua nazbatie pe care ne pregatim sa o facem.

Inceputul e undeva la o terasa din Cluj Napoca, la o cafea cu scortisoara si multa frisca (bere) cand domnul sot se juca in idei de noi trasee. Mai lungi, mai scurte. Mai cu mobra si in cort. Mai local, nu chiar pe alt continent. Si i-o iesit treaba asta:

Dupa cum se prea vede, treaba asta se intampla anul trecut in august, inainte sa plecam in Maroc. Teoretic era doar o idee, practic in mai putin de doua luni plecam in galop catre si dupa Marea Baltica. Conform cu descrierea initiala: “Lung, mult, dar ii o nebunie de drum :D.”

Trebuie sa recunosc ca mari pregatiri nu prea am facut pana acum, traseul e cumva vag, dar important e ca stim prin ce tari vrem sa trecem. Intre timp doar am schimbat calul negru pe o iapa (ahem!vaca) alba si am cascat ochii la posibilitati de echipament. Cica acolo sus pe harta nu prea ajung razele de soare atat de calde, iar echipamentele noastre sunt in prezent cumva… improvizate si incomplete.
Cum eu ma ocup intotdeauna de ce e mai important si Marian numai de balarii, am impartit frateste primele doua obiective. El si-a mancat sufletul cautand tot felul de chestii pentru vaca si echipament (vreo luna de zile; bine, poate doua), iar eu, EU(!), am cautat/cumparat o tabla alba pe care urma sa facem planul cel mare. La mine a durat fix 20 de minute de umblat prin Polus. 😀

Ca sa nu mi se termine plapuma, o scurtez. Am adus minune de tabla acasa si am scris mare pe ea Hai si-om mere!.

No, in josul listei de pe tabla cu “de facut”, ultimul punct spune fix asa: Pana atunci: probe mobra!.

Si asa am inceput. Weekendul ce a trecut, Marian a gasit un traseu asfaltat, pe care l-am condimentat putin cu un ocol pe la Zalau, sa imi vad si Mariuta mea draga, pe un drum care la un moment dat, in viata lui de drum judetean, probabil a vazut si asfalt.

Ei, asta a fost prima noastra tura, de peste 300 de kilometri, cu iapa cea noua. Daca lumea a stat sa odihneasca mielul acasa, noi l-am plimbat prin Apuseni. Am improvizat un picnic pe marginea unui lac mic, chinuit de prea multi pescari pe lac patrat, ne-am rugat de norul ala mare si negru sa nu ne ploua, am vazut copii suiti in varful capitei, tineret facand selfiuri prin curatura si multe, multe papadii.

La drum asa lung, dupa o pauza asa lunga, s-a lasat cu o durere vaga de sale si cate un zambet larg si tamp pe moacele noastre.

Dupa cum spuneam:

O fi vulpoiul capos, dar ui’ ce cap mare am eu! :))
Trei sute, spre peste si cinci zeci, de kilometri intortocheati printre Apuseni si suntem aschilopati ca doua babe cocosate de munca la camp.
‪#‎auspatele‬ ‪#‎facpemine‬ ‪#‎oarepeaiciedrumul‬? ‪#‎uihiiii‬

Si mi-am adus aminte ca trebuie sa va povestesc cum e sa iti schimbi casca (aia pe care ai cumparat-o in facultate cu economiile din cateva luni in care ai iubite pastele instant) cu o casca din ailalta care are vedere landscape.

Hai si-om mere, ca mai e putintel.