Kiev, Ucraina

In Kiev am ajuns franti. Dupa experienta cu 4.6% si putin peste 500km am intrat intr-o capitala aglomerata, cu strazi laaaate, dar in curs de reasfaltare. Asadar mare parte din asfalt era raschetat si toate canalele ieseau tantose cu 5-10cm in evidenta. Lucru asta nu a fost foarte amuzant, deoarece traficul nu era lent si te cam mirai de sub ce masina mai rasarea cate o gura de canal “botoxata”.

Cumva, GPS-ul ne-a dus in zona in care zicea el ca ar fi hostelul* la care aveam rezervare. La fel ca in Cernauti, din motive de bagaje, am cautat o camera dubla si sa fie oarecum aproape de centrul turistic.
Pentru ca nici un taximetrist nu vorbea in engleza, sa ne lamureasca cu niste ajutor, am ramas eu sa pazesc calul si Marian a plecat la cules de informatii. Si-a tot stat. Amu, dupa vreo cinsprezece minute, ma gandeam deja cum s-o ratacit el si nu mai gaseste parcarea in care m-a lasat si cum telefonul lui este langa mine. Pe ghidonul mobrei. Drept GPS. A venit asudat, in ceva timp, si mi-a zis ca l-a gasit, ca e fix in cladirea in spatele careia parcasem, dar ca e putin mai greu de ajuns la el.
Ce insemna asta? Insemna, in primul rand, ca nu avea parcare. The joy! Si mai insemna ca pentru a ajunge la scarile abrupte care duceau la el trebuia sa intram intr-o cladire veche, de birouri, sa o traversam, apoi sa iesim pe usa din spate si sa ghicim (pentru ca nu era nici un semn, iar portarul de la cladirea prin care am trecut nu vorbea de fel – nici engleza, nici nimic – un antipatic) ca undeva in dreapta, pe scarile alea de tabla ruginita se ajunge la intrarea in hostel. The mega joy.

Si ia si cara, vulpe, la bagaje. Multe bagaje. Grele bagaje. Caldura mare mon cher. No, caram bagajele, pe rand si ne postam in “poarta”, pentru ca administratoarea hostelului NU era acolo. Si o tanti, care parea sa aiba grija de lucruri pe acolo, ne spunea ca trebuie sa vina. Am gasit pe un perete numarul de telefon mobil al hostelului si am incercat sa sunam. Bineinteles ca femeia pe care o sunam stia doua cuvinte in engleza, deci nu ne-am inteles, dar macar a inteles ce vrem noi si, tot prin telefon, a instruit-o pe tanti ce camera sa ne dea si a ramas ca platim si vorbim cand ajunge ea. Aceasta ne-a predat o camera cat un pat si un slit, cu o masuta mica si un geam care nu se deschidea, dar avea o gaura cat un pumn drept pe mijloc. V-am zis ce zapuseala de luna lui cuptor era, da? Cred ca tot bairamul asta a durat mai mult de doua ore, iar noua ne era foame (rau) si sete (si mai rau) si eram rupti de oboseala. Unde mai pui ca ajunsesem cu speranta ca apucam si sa ne plimbam putin pe strazile Kievului? Nu mai pui la nici o socoteala.
Si daca tot mai plang, sa bocesc pana la capat. Ma, la hostelul asta sa NU. Nu, nu, nu. Vorbesc despre un hostel de timp vagon. Cu multe camere, intr-un spatiu extraordinar de mic, bucataria consta intr-o masa postata pe holul de la intrare, pe care era o plita electrica. Si atat. Exista si un frigider care era plin ochi. Are doua toalete si un singur dus functional. Unul. La comun. Majoritatea celor care locuiau acolo probabil erau ucrainiei veniti sa lucreze in capitala, aceasta fiind cea mai ieftina metoda de cazare, chiar si pe termen lung.

Dupa ce am parcat si mobra intr-o parcare pazita (20 UAH/zi), am umplut restul camerei de bagaje, am dat jos caldurile de pe drum si ne-am pregatit sa mergem la masa. Eu? Eram cu nervii la pamant, cred ca am si bocit o tura scurta. Eram si super ofticata de faptul ca locul asta mi-a stricat imaginea grozava pe care mi-o povestise Marian dupa experienta anterioara, de cand a fost la Cernobal. Marian? Nu era prea bine nici el, dar tot incercand sa ma linisteasca pe mine cred ca a uitat si de foame.

Intre timp a sosit si “administratora” – nu ne-am inteles deloc cu ea, dar era o tipa in preajma, aparent prietena de-a ei, care ne-a descurcat; am platit si dusi am fost.

Biserica Sfanta Sofia

Nu am mers foarte mult pana am gasit un restaurant dragut. Sa fiu sincera cu mine, daca nu am fi fost atat de lihniti probabil nu am fi intrat acolo; era un local destul de scumpel pentru ce buget ne planuisem noi. Am mancat bine, bine, am baut cate o bere si apoi am mai apucat chiar sa ne pierdem putin si pe strazi. Incepusem sa uit unde dormim si sa casc ochii bine, bine. Lumea se plimba pe strada, bisericile erau toate luminate feeric, am gasit si un parc in care ori fusese un mic eveniment, ori oamenii pur si simplu au iesit toti odata la plimbarea de seara. Stateau de vorba, probabil ca vodka era in sticlele de care erau lipiti, un tip canta la orga, alti doi erau cocotati pe o statuie – pentru mai multa intimitate probabil. Frumos, calm, relaxant. Ne-a mai scos din cap tensiunea acumulata pe seara. Cumva am reusit sa gasim drumul inapoi spre hostel, nu inainte de a fi ultimii clienti ai unei cafenele tare dragute.

Noaptea a trecut ca intr-o sauna umeda; ce geam sa deschizi daca singura bucata de sticla era lipita cu tot cu rama? Ce geam? Asa ca ne-am trezit lipiti de cearceaf, am rontait cate ceva si dupa dusul absolut necesar am fugit in cautare de cafea si de Kiev frumos.

Si am gasit! Am gasit un oras intins, aerisit, cu strazi late si trotuare curate; cu parcuri verzi si palcuri de verdeata la aproape fiecare pas. Am gasit un oras cu arhitectura impresionanta si cu biserici care mai de care mai maiestuase.

Am luat-o aiurea pe strazi dupa modelul “cred ca incolo e centrul”, ne-am ajutat de semnele turistice care au inceput sa apara la un moment dat si… ne-am bucurat ochii.

Prima data am vizitat Biserica Sfanta Sofia, imi spusese Marian ca e magnifica. Eu am vrut musai sa urc si in turn, sa vedem orasul, si ma bucur mult de treaba asta. Pentru ca biserica, da, are istorie, arhitectura, e mare si spatioasa, dar personal nu mi-a transmis nimic. E un muzeu rece. Insa din turn? Din turn am vazut atat Kievul cat si cateva orase apropiate- atat de intinsa/plata e suprafata Ucrainei. Am luat-o apoi pe stradute, in cautare de cafea. Tot la doua cladiri mai vedeam cate o biserica mare si frumoasa, de puteai sa juri ca fiecare este macar o catedrala mai mica. Foarte multe cladiri erau pictate; dar pictate frumos rau. Dupa jumatate de zi de umblat, cand am gasit in sfarsit un loc de unde sa luam cafea la pachet, am luat si cate un hot-dog si ne-am poposit pe o bancuta la umbra. Cred ca dupa sufletul omului, asa si mancarea – hot-dog-ul meu era plin de mucegai. Nu mi-a fost sortit sa-l mananc pe tot, dar macar nu am avut nici parte de Dely-belly tocma’ in Ucraina.
Stiti ce au mai facut oamenii astia cu capitala lor? In afara de faptul ca e verde, si din turnul Sf. Sofii aveam impresia ca din loc in loc si-au plantat cate o padurice.

Nistru

Au amenajat Nipru de zici ca esti pe litoral. Cu barcute si barci mari, cu pescari si plaja, locuri de picnic si bungee-jumping de pe pod pietona, cu tonete de limonada si vata pe bat, cu de toate. Unde mai pui, ca de undeva de sus, din deal, pana pe partea cealalta a fluviului au o suuuuper faina tiroliana? Cel putin pentru tiroliana aia ne vom intoarce. Sigur, sigur! Ce am mai vazut? De strada pietonala cu mestesugari v-am zis? Era si o treaba din asta. Plus fantana arteziana din asfalt unde se balacea toata lumea. Fantana asta era chiar langa un mic cinema deschis, dedicat pe moment copiilor, deoarece pe la 4-5 ziua rulau desene animate.
Am baut si noi cate o limonada, am mancat alune, Marian a facut cateva poze si apoi am fugit sa prindem funicularul. Pai, sa va zic… eu habar nu stiam ce e acela un funicular, dar cand am vazut ca trenuletul asta mic ne suie in deal, de unde am tot coborat jumatate de zi, si nu mai trebuie sa urcam noi m-am bucurat de numa’! 😀

De la funicular am inceput sa ne apropiem de Maidan, trebuie sa recunosc ca aveam putin inima cam stransa. Nu de frica, ci cumva de tristete. Acum piata arata aproape impecabil. Inca mai sunt oameni implicati – un soi de propaganda, ma gandesc, va dainui cel putin o vreme. Exita o cladire acoperita de panze dupa care sunt martore ruinele arse ale unei foste institurtii. Dar oamenii? Pai strada aia mare, de multe benzi, care trece fix pe langa Maidan, e transformata peste weekend in strada pietonala. Asa ca tot felul de artisti, dansatori, cantaciosi de toate soiurile isi etaleaza talentele in mijlocul ei. Lucrul asta e grozav, va spun! Am vazut chiar si un nene care dansa cu cainele lui printre niste trubaduri. A fost chiar frumos sa vad ce se poate intampla intr-o capitala care vrea sa puna omul pe primul loc. Si cand ma gandesc ca noi nici macar nu suntem asa indepartati – nici istoric, nici geografic.

pe Maidan

Pentru ca urma sa pornim spre Belarus (prima granita unde ne-a fost necesara viza, deci am presupus noi ca vom petrece multicel timp la vama, iar viza noastra de tranzit ne permitea fix doua zile, nu 48 de ore) am planuit un somn lung si o plecare cat de matinala. Astfel ca de la Maidan am mai vizitat doar Poarta de Aur a Kievului – adica poarta principala a Kievului de prin secolul XI, denumita dupa Golden Gate-ul Constantinopolului. Vreau sa zic numa’ ca am incheiat “istoric” ziua. Si cu bataturi in talpa de la atata cascat ochii pe strazi. 😀

Golden Gate

*Hostel Metro Vokzalnaya – fara link, doar de stiut numele, sa fie evitat